Început de vară în Retezat (3 zile de hoinăreală prin poieni pline de smirdar)
Povestea Retezatului, la acest început de vară, este scrisă pas cu pas, pe potecile ce încep jos, la Cărnic – una din porțile de intrare ale faimosului Parc Național, continuă în labirintul pădurilor de brazi, traversează izvoare și râuri ce spumegă în văi adânci, după care se strecoară prin haosul stâncilor aruncate parcă de-a valma în căldările superioare ale văilor alpine, ca să se avânte mai apoi spre crestele ce desenează contururi îndrăznețe pe albastrul curat al cerului.
Ziua #1
Am început cu pas măsurat, pe un drum forestier unde adierea ușoară a vântului combina mirosuri de rășină, mușchi umed și piatră fierbinte. Flori colorate se ițeau de-o parte și de alta a drumului, vrănd parcă să-și facă loc prin hățișul de ierburi și sa ne arate, care mai de care, ceva din coloritul lor. Pășeam însă mai departe, știind că aici e doar începutul, iar adevăratul festival va fi sus, în poienile abia ieșite din umbra crestelor, acolo unde smirdarul înflorit ne va delecta cu roșul său aprins.
La cabana Gențiana am ajuns relativ repede. Ne oprisem doar pentru scurt timp să ascultăm tumultul făcut de o mică cascadă ce-și etala spumele nu departe de potecă. În rest doar peisajul, de acum obișnuit, al turelor de apropiere: un covor verde de mușchi, pietre albe rostogolite din creste în timpuri îndepărtate și siluetele zvelete ale brazilor ce ințeapă obraznic albastrul cerului.
Am ieșit relativ repede din pădure și am înaintat sărind din piatră-n piatră, peste izvoarele ce traversau tot mai des poteca, scăldând din plin verdele poienilor. Jnepeni și lespezi reci ne barau când-și-când calea și călcând peste cele câteva petice de zăpadă gândurile ne zburau preț de o clipă la răcoarea iernii. Priveam cu nesaț la toate cele ce le vedeam în jurul meu și doar cadența pasului meu spărgea liniștea acestei lumi proaspăt renăscute. Suntem doar la începutul verii și, aici sus pe munte, anotimpurile au alt rost!
Primele obiective ale zilei nu erau departe. Mai întâi Tăurile Pietrelor și primele tufe de smirdar așezate parcă cu bună știiință de vreun pictor peisagist renascentist, apoi Custura Bucurei cu profilul ușor zimțat pe care l-am zărit încă de la intrarea pe această vale și, la final, locul de campare de la Lacul Bucura, cu deschiderile de vis spre lacurile surori Lia, Ana și Viorica.
Lacul Bucura strânge în fiecare seară o parte bună din turiștii ce pășesc pe cărările Retezatului. Bucura este un fel de Mecca a celor care vin să se delecteze câteva zile cu frumusețile din acest frumos parc național. Așezat într-un mare sanctuar mărginit de-o parte și de alta de vârfurile semețe ale Bucurei, Pelegii și Judelui, zona Lacului Bucura se animă întotdeauna la ceas de seară. Un du-te-vino de oameni și bagaje pe potecile desenate la marginea lacului, un du-te-vino al activităților de seară ale celor ce campează aici. Se completează rezerva de apă de izvor, se instalează corturi, se prepară cina și, nu rareori, răsete cristaline străpung liniștea serii atrăgând atenția celor ce privesc cu nesaț cum cerul își schimbă culorile de la un minut la altul și cum lumina se pierde încet printre umbrele ce învăluie tot mai mult valea. Adăpostiți în corturi mici, parcă prea subțiri în calea vânturilor ce-și au vad bun pe aici, turiștii ce au ales potecile Retezatului își murmură la ceas de seară poveștile zilei și, negreșit, multe alte întâmplări din aventuri trecute se aud de sub foliile corturilor sau la Refugiul Salvamont ce domină peisajul din întreaga vale. Totul se pierde încet în liniștea nopții și odihna bine-meritată își face loc tot mai mult.
Ziua #2
Chiar dacă ziua e suficient de lungă în luna Iunie, nu ai deloc răbdare! Te trezești la prima lumină și țușt afară din cort să sorbi cât mai mult din spectacolul ce ți se oferă în jur – de la undele liniștite ale lacului, până sus la crestele deja scăldate în lumina caldă a răsăritului. Vârfurile sunt tot acolo, dar într-o cu totul altă lumină, multe diferită față de cea de aseară. Tufele de smirdar sunt încă în umbră și roșul florilor parcă nu-i așa strălucitor acum la prima oră a dimineții. Însă e timp pentru toate cele! Avem toată ziua în față și de acum până la ora 10 seara, vei avea timp să admiri din nenumărate unghiuri și vărfurile, și văile, și lacurile, și multe alte flori fără de nume pe care le vei întâlni pe toate potecile Retezatului.
Vremea ține cu noi și nu vom avea pic de nor întreaga zi. Completăm rezerva de apă de la izvorul de lângă Refugiul Salvamont și îi dăm pieptiș prin spatele cabanei către Vârful Peleaga. Căt zona este înierbată, poteca ține linia izvorului tăind curbe largi de pe un mal pe altul. În zonele umbroase, câteva petice de zăpadă mai încăpățânate rezistă încă în fața soarelui ce prinde tot mai mari puteri.
Nu peste mult timp intrăm în labirintul de stânci ce se întinde până pe vârf la Peleaga. Poteca șerpuiește urcând accentuat, însă ne luăm porții de energie doar întorcând din când în când privirea. Jos spre vale, sanctuarul Bucurei se deschide în toată splendoarea sa, îmbinănd petele de culoare ale smirdarului, cu albul stâncilor, cu verdele crud al poienilor și cu albastrul nedefinit al ochiurilor de apă presărate pretutindeni. Rucsacul devine parcă tot mai greu, răsuflarea mai scadată, însă vărfu-i de acum aproape și după o muchie subțire și încă două-trei curbe flancate de câteva stânci ascuțite, vedem stâlpul ce indică drumeților: Vf. Peleaga 2509m .
Nu zăbovim mult! Știm că mai jos, undeva pe partea cealaltă a muntelui, pe poteca ce se coboară în Șaua Pelegii, este un loc de unde nu te mai saturi privind muchiile parcă filigranate ale Colților Pelegii. Se ridică fix în fața ta, blocând toate orizonturile, o redută parcă de necucerit, ce nu încape nici măcar într-o poză de amintire. Dar lasă că ne vom ravanșa de jos din vale și, cu un unghi mai larg, tot vom culege amintirea dorită!
Din Șaua Pelegii, urcușul spre Vârful Păpușa nu are ce altă istorie să scrie. Urmăm muchia ascuțită și rapid avem încă un punct bifat. Vârful Păpușa(2508m) este un loc cu perspectivă amplă asupra tuturor crestelor și vârfurilor Retezatului. Vom continua urmând linia crestei, cu privire spre Tăul Adânc și Tăul Țapului – două coliere de turquoise ce stau ca lipite, undeva în adâncul văilor.
Porțile Închise ne solicită un pic simțul echilibrului și stăpânirea de sine, căci aici poteca este un pic mai expusă și cu greu își face loc printre stăncile proeminente. Un mic șpraiț, lanțuri de siguranță în câteva traverseuri mai periculoase, avem cu ce ne delecta ca să scăpăm teferi din această zonă. Nu ai voie să greșești, căci hăul care se deschide în dreapta ta, cu toate că-i extrem de fotogenic, nu-i tocmai atragător. Zonele înierbate, mai rare pe aici, îți oferă adevărate momentele de respiro și ocazia perfectă de a mai trage 2-3 poze. Decorul este într-adevăr măreț, vizibilitatea perfectă și parcă vrei să zăbovești încă puțin asupra fiecarui detaliu, să te bucuri deplin de aceste momente unice. Ești singur, în postură de cuceritor, față în față cu Mama Natură în toată spledoarea ei. Îi faci o reverență și pășești mai departe, urmând poteca tăiată prea firav pe această porțiune de munte.
Cam de 3-4 ore urmăm această creastă zimțată, înconjurând “la înălțime” zona Văii Rele. Am început de sus din Peleaga, am coborât în Șaua Pelegii, am urcat apoi pe Vârful Păpușa, ca mai apoi să ne delectăm cu țancurile Porților Închise.
Coborârea din creastă nu-i departe acum și se face evident tot printr-un grohotiș, un marcaj ce duce undeva spre zona Lacului Galeș. Aici un labirint de jnepeni și aceleași stânci, mai mari sau mai mici, aruncate de-a valma și cele câteva izvoare ce se aud sub aglomerația de stânci. În tot acest decor, doi călători și nimeni altcineva, pierduți într-o ultima traversare, găsindu-ne propria potecă prin acest amalgam, grabiți cumva spre locul de odihnă.
Ziua#3
În ziua precedentă, în afară de salutul de rămas bun adresat la plecare celor de la Salvamont Bucura, nu am vorbit cu nimeni, nu am întâlnit pe nimeni. Greșesc: o singură pereche doar! Doi tineri ce veneau din direcție opusă, undeva înainte de Vârful Păpușa. Ne-am salutat și am trecut mai departe unii pe lângă alții. În rest nici țipenie: Noi și muntele! Senzația de sălbatic și neumblat accentuează cumva frumusețea acestor locuri. Spiritul de aventură te însoțește vrând-nevrând, adaugă sare și piper, aducând unicitate zilelor petrecute în împărăția stâncilor. Turiștii ce au gustat o dată din acest cocktail, revin întotdeauna în aceste locuri, încercând să retrăiască momentele ce devin încet-încet amintire și completând cu altele noi. Muntele-i mereu altul, iar spectacolul oferit de acesta este de fiecare o surpriză. Merită să încerci, merită să revii!
Ziua 3 este ziua coborârii din Retezat. Firul Văii Rele se desfășoară la picioarele noastre și avem jumătate de zi să ieșim din munte. Malurile tăurilor din fundul văii sunt încă cu zăpadă și un câmp de flori și ierburi de un verde proaspăt se întinde de la acestea până la zona jnepenișului. Oriunde ai îndrepta obiectivul aparatului foto, decorul oferit este incredibil. Așa că pozăm și iar pozăm, uitând de timp și de toate cele.
Ziua #1
Comentarii
Trimiteți un comentariu