Trei zile prin inima Apusenilor – poveste din Padiș

Există munți care impresionează prin verticalitate, prin muchii ascuțite ce spintecă cerul și prin abrupturi spectaculoase care par să te pună la încercare cu fiecare pas. Făgărașul, Craiul, Bucegii își au măreția lor, sculptată în stâncă și vânt. Dar sunt și munți cu molcome culmi împădurite, munți care nu se grăbesc să-și arate frumusețea, ci o ascund în adâncuri, în peșteri și izbucuri, în doline imense și poieni unde râurile dispar ca prin farmec. Așa sunt Apusenii, iar Padișul este, poate, una dintre cele mai frumoase ferestre spre această lume. Am avut bucuria de a petrece trei zile în Apuseni și fiecare zi a fost o întâlnire cu misterul calcarului și cu jocul apei ce nu încetează să se reinventeze.

Ziua 1 – Pe urmele Galbenei
Circuitul Galbenei m-a condus printr-un adevărat amfiteatru natural. La Izbucul Galbenei râul țâșnește cu forță din străfundurile muntelui - dovada că râurile nu dispar niciodată, doar își schimbă decorul. Iar aici decorul este într-adevăr spectaculos, căci poteca ce urmează, abia se strecoară prin sălbăticia locului, făcându-și cu greu loc prin cheile adânci, mărginite de pereți umezi, inaccesibili. Cheile Galbenei impresionează prin forță și măreție, iar noi trecătorii putem fi martori doar o secundă la acest zbucium. Râul Galbena străbate zgomotos aceste chei, grăbindu-se poate – după strânsura acumulată în măruntaiele muntelui - să-și caute drumul spre libertate.

Părăsim cheile și urcăm prin Poiana Florilor spre una din perlele Apusenilor: Ghețarul de la Focul Viu - o peșteră unde lumina soarelui aprinde în fiecare zi - preț doar de câteva clipe - flăcări albastre în inima gheții. Ghețarul de la Focul Viu e poate cea mai frumoasă metaforă a Apusenilor: foc și gheață, lumină și umbră, liniște și vuiet.

Ziua 2 – Cetățile Rădesei și Somesul Cald
A doua zi am pășit în Cetățile Rădesei, un loc unde natura și timpul au jucat șah cu piatra. Ceea ce a fost cândva o peșteră săpată de un râu mai curajos, este astăzi un amestec între chei și peșteră, cu tavan prăbușit pe alocuri – un soi de ferestre către cer. Aici lumina și întunericul se împletesc, iar apa își continuă nestingherită povestea. Ne-am câțărat pe stâncile umede la lumina frontalelor și am poposit îndelung în ochiurile de lumină, explorând mai în amănunt frumusețea formelor sculptate în mii și mii de ani.

Traseul a continuat cu Circuitul Someșului Cald, unde râul se strecoară printre păduri și stânci, cu o liniște doar aparentă, ascunzând în adâncuri aceeași joacă a apelor dispărute. În Apuseni apa continuă să-și spună povestea, refuzând să se piardă și oferind un adevărat spectacol.

Ziua 3 – Cetățile Ponorului
Ziua a început în Poiana Ponor. Am găsit-o învăluită în lumina dimineții, printre cețurile care se ridicau fără grabă. Aici râul șerpuiește liniștit, aproape pastoral, doar pentru a dispărea brusc sub o stâncă, atras parcă de chemarea misterioasă a Cetăților Ponorului.

Urcând ușor prin pădure ajungem la cele trei doline - uriașe amfiteatre săpate în piatră. La Cetățile Ponorului muntele parcă respiră prin doline și portaluri care te fac să te simți mic, foarte mic, în fața grandorii naturii. Portalul prin care râul se prăbușește în măruntaiele muntelui este grandios – o poartă între două lumi, un prag între ceea ce vedem și ceea ce putem doar bănui. Suntem parcă pe fundul unui creuzet unde uriași din alte vremi preparau poțiuni magice ... așa că nu ne mai săturăm privind în jur. Pendulăm cu privirea între pereții verticali mângâiați deja de lumina soarelui și întunericul lumii lui Hades-ul ce se ascunde dincolo de portal.

Lăsăm tainele străfundurilor speologilor și ieșim din doline, cățărându-ne spre pădurea de deasupra pe poteca friabilă ce urmează un vâlcel mai accesibil. Privim înapoi încă o dată spre adâncimile muntelui: dolinele Cetăților Ponorului sunt apogeul excursiei noastre și sunt greu de măsurat sau comparat.

Poiana Glăvoi – povești cu hribi și rechini
Poiana Glăvoi este locul de campare tradițional pentru cei ce pornesc în Padiș. La ceas de seară, am stat aici la povești cu oamenii locului, oameni cu inima deschisă, oameni care cunosc pădurile din jur la pas. Mi-au spus despre culegătorii de ciuperci care cutreieră zilnic pădurile de conifere. Septembrie este sezonul lor plin, iar hribii și ghebele ajung până în restaurantele Italiei, dar am avut norocul să-i gust chiar acolo: o ciorbă de hribi cum rar întâlnești – m-aș întoarce oricând doar pentru ea! Din poveste în poveste, am aflat și despre soarta acestei poieni. Glăvoiul a scăpat ca prin urechile acului de sub gheara rechinilor imobiliari. Împinsă de Consiliul Județean cu promisiuni de camping modernizat și asfalt, poiana Glăvoi a fost cât pe ce să devină o stațiune turistică. Dar locul, aflat în proprietatea obștii satului și parte a Parcului Natural al Apusenilor, a rezistat. Cei care sunt aici dinainte de înființarea parcului se află mereu sub regulile stricte ale administrației și nu pot bate un cui fără aprobare! Paradoxal însă, se pare că pentru Consiliul Județean, „parc natural” pare să nu fi însemnat mare lucru când interesele erau altele. Astăzi însă, Poiana Glăvoi e încă un spațiu autentic, unde corturile se așază sub brazi, unde se leagă prietenii la foc de tabără și unde poveștile se împletesc cu fumul grătarelor și cu aroma hribilor proaspăt aduși din pădure.

Apuseni - Un alt fel de munte
Apusenii nu îți iau ochii prin creste ascuțite. Ei te cuceresc altfel: prin apa care apare și dispare, prin doline uriașe, prin poieni liniștite unde timpul pare să stea în loc. Sunt munți ai misterului, ai poveștilor spuse încet, ai descoperirilor făcute pas cu pas. Nu știu când mă voi întoarce, poate pentru încă o tură. Au trecut mai bine de 20 de ani de la prima mea vizită în aceste locuri și parcă nu m-am săturat încă să gust din farmecul Apusenilor ... și evident din ciorba de hribi.