Muntele Mare - Rezervația Scărița-Belioara

 "Perla" Muntelui-Mare: Scăriţa-Belioara!

Un masiv de calcar ce se ridică brusc dintre fânetele si crâmpeiele de pădure ce se intind cam pretutindeni pe dealurile prelungi ale Apusenilor. Un abrupt spectaculos intesat de țancuri, vâlcele, brâne si creste ascuțite … câteva ingrediente suficient de atractive pentru a nu lăsa nicicum de-o parte asemenea ispită!

Acum ceva ani, aflat cocotat pe dealurile Bedeleului, undeva pe cealaltă parte a Ariesului, am privit cu jind la stâncile albe ce se profilau in zare. Amator de noi descoperiri, am intrebat in stânga si-n dreapta si asa am auzit că acele stânci le afli doar dacă lasi Ariesul si te bagi in sus pe apa Posăgii. Zis si facut! Iata-ma-s! Dupa cătunul Belioara, valea se inchide brusc cu un perete calcaros, iar de aici cararile se strecoară printre stâncile albe mai mult pe ocolite decat pieptis. Odată ce le-ai trecut, sus pe coama te intâmpina Sesul Craiului, un platou ale cărui poieni adăpostesc un adevărat univers floristic: Rezervația naturală Scărița-Belioara este un tărâm pe care trebuie musai să-l cunosti mai indeaproape!

Tuguiuri cu paie ... pe-un picior de plai

Dealul Bilii se desprinde din abruptul calcaros si, indulcindu-se brusc, lasă loc păsunilor. Risipite care-incotro, surele sătenilor isi inaltă tuguiele acoperisurilor, surprinzand placut ochiul călătorului neobisnuit cu astfel de peisaj.

La primul contact, n-ai cum sa te abtii. Te uiti lung, te dai doi pasi mai in spate, iti infingi bine picioarele in pămant, mai privesti o data si te intrebi retoric dacă nu cumva, printr-o uimitoare intoarcere in timp , ai ajuns cumva in alt veac! Barne imbinate mestesugit, bolovani frumos aliniati drept bază constructiei, ochiurile mici ale ferestrelor, balamalele si inchizatorile lucrate manual de cine stie ce mester fierar, tuguiul incredibil al acoperisului ... cu greu iti dezlipesti privirea de la detaliile micii căsute de lemn. Trecerea timpului n-a lasat prea multe urme si sura din fata mea se tine bine incă! Poteca ce conduce la ea este bine conturată in iarba inaltă, semn că totusi si aici, in acest varf de deal, cineva trebăluieste zilnic, iar toate aceste acareturi sunt parte dintr-o gospodarie. 

Alegem un loc de cort in apropiere si ne rotim privirea admirând măretia peisajului ce se desfasoară de la muntele din fata noastră, până hat departe spre Dealul Bedeleului. In lumina apusului, noi contururi se nasc in abruptul calcaros si stăm atenti la toate cele aflam in jurul nostru. In frunzisul copacilor - cântece felurite, in vale - talangile cirezilor ce incă pasc căutandu-si drumul spre casă, pe sus - dansul nestiut al norilor si soarele ce-si pierde incet tăria.

Printre grijile zilnice

Pe Stefan l-am zărit prima dată pe când arănja meticulos hamurile calului sau Doina. L-am întrebat dacă îl deranjează dacă ne punem cortul pe undeva prin zonă. Ne-a privit scurt – parcă măsurându-ne să vadă ce hram purtăm – si-a facut un mic gest, indicându-ne directia unde pare-se vom găsi un loc mai plat si mai pe dorinta noastră. Multumind frumos ne-am văzut mai departe de ale noastre.

Stefan a trebăluit apoi toată amiaza, ducand poveri in sus si-n jos cu calul sau. Abia cand noaptea s-a lăsat cu nadejde, ne-am potrivit la o vorbă sub lumina rece a stelelor. Din vorbă in vorbă, ne-a adus mai aproape de acest univers, povestindu-ne cateva din cele ce le trăieste zilnic si cam cum mai e viata pe la sat. S-asa ne-am apropiat mai mult, afland povesti despre casele fara de stăpân, despre bătrânii ce se duc unul câte unul, lăsând în spate doar uitarea, despre poienile ce devin putin câte putini crânguri si mai apoi păduri, despre tinerii satului ce-au cam plecat căutându-si norocul spre alte zări, despre cei ce le taie încă pădurile, despre micile cirezi ce pasc pe dealuri, despre ajutoarele europene si legile noi pe care Europa aceasta le aduce ... . Motii Apusenilor mai au multe de îndurat, iar Stefan, de bine de rău, rezistă încă încropindu-si din te-miri-ce traiul zilnic!

Grădina cu miresme mii

Ca sa ajungem sus în creastă, ne-am ales varianta cu urcusul pe Dealul Brădătel si coborârea prin Poiana La Meteoaie. Am început-o dis de dimineată cu un urcus sustinut pe plaiul Brădătelului.  Grota spânzurată pe la mijlocul abruptului ne atrage privirile si căutam unghiuri alese pentru a o fotografia. Merită din plin atentia! Este reperul emblematic al versantului si îi zice Cosul Boului. O pesteră cu un portal destul de proeminent si un tavan găurit prin care lumina diminetii pătrunde acum desenând umbre felurite. 

În scurt timp ne aflam pe linia crestei intr-o pădure plină de doborâturi. Se pare ca un incendiu a cam măcinat serios această zonă! Inaintăm destul de greu sărind peste trunchiuri uriase sau tarandu-ne cu chiu cu vai pe sub ele. De potecă nici vorbă! E un fel de dans acrobatic in care căutam permanent echilibrul, agătandu-ne de crengile ce stau incrucisate in calea noastra. Incercam să ajungem undeva deasupra abruptului!

Deodată peisajul se deschide si prăpăstii se cască sub noi. Stancile albe strălucesc în soare si, incepand de la baza lor, poieni si păduri se astern pană hăt departe spre Dealul Bedeleului. Un punct de belvedere ce-ti oferă un adevarat spectacol … completat surpinzator cu un parfum de vis - ceva în genul mirului bisericesc - un parfum ce vine de undeva dinspre florile ce-au inundat deja poienile. Găsim repede sursa acestei incredibile miresme – o mica floare rozalie căreia localnicii ii zic Tămâiță. Ne lăsăm imbătati, iar mirosul ei parcă nu ne mai satură!

Ne plimbăm ceva vreme pe inăltimile Scăritei, admirand toate cele ce le cuprinde: abruptul calcaros ce ni se oferă intr-un joc de lumini si umbre imediat sub picioarele noastre, poienile pline de flori multicolore si parfumuri rare, verdele crud al zadelor garnisit cu dulcele parfum al mugurilor de brad, fosnetul melodios al frunzelor moarte pe care le imprăstiem in trecerea noastră, urmărind cărări abia ițite. 

Nu ne lăsăm usor dusi, dar trebuie sa coboram si, tot privind inapoi spre locurile minunate pe care tocmai le-am traversat, ajungem rapid într-o poiană largă. Suntem in La Meteoaie, o poiană cu două mici sure - acum dărăpănate si un izvor destul de bogat, din apa căruia ne potolim setea. Poiana aceasta a fost cândva plina de grâne, insă, ca mai peste tot pe aste plaiuri ale Apusenilor, pădurea coboară incet peste locurile nemuncite si, usor-usor, păsunea e inlocuită cu mici pâlcuri de aluni si mesteceni. Vremurile sunt tulburi prin aceste locuri, iar oamenii de aici rătacesc incă prin lume, căutând probabil rosturi noi. E păcat că asemenea armonie se pierde incet-incet …

Hoinari prin trecut – Maraton Apuseni

Pe acesti atleți hoinari i-am asteptat pe Dealul Brădățel, la coborare. Ma bucură de fiecare dată reintalnirea cu ei, căci multi dintre ei sunt asemeni mie, eterni indrăgostiti de munte si de tot ce inseamna acesta. Dar, ceva in plus ii deosebeste si-i face intr-adevar speciali! Sunt niste atleti extraordinari, iar timpii realizati in cursele lor montane – concursuri sau simple antrenamente - starnesc invidia oricarui om care stie ce inseamnă o potecă pe munte, un teren accidentat sau o vreme schimbătoare.

Rezistentă de invidiat, viteză la urcare, goană nebună la coborâre, glezne de otel, ligamente flexibile, muschi puternici, o inimă pe masură, doi plămâni uriasi … adevarate masini de înghițit kilometrii al caror efort am incercat să-l surprind inca o data in cateva din fotografiile mele. Maratonul de astazi, cu cei 42 kilometrii stabiliti in onoarea alergătorului grec care a parcurs, alergand fără oprire, această distantă acum mai bine de 1500 de ani, il privesc rememorand si celelalte curse similare din Crai sau Moieciu, curse pe care m-am obisnuit an de an să le aduc in vizorul aparatului meu de fotografiat.  

Rămane mai pe toamnă!

Am promis că voi reveni în acest loc! Poate va fi să fie într-o toamnă frumoasă când nicicum nu mă voi putea sătura privind pastelul pădurii ruginii. Nu voi avea nimic din verdele crud ce domină peisajul acum, nu voi avea nici poienile cu flori multicolore, nu voi avea nici măcar un petic de fân înflorit! Voi avea însă aceleasi inălțimi golase si am să încerc să asortez fiecare culoare a pădurii la albastrul clar al cerului. Mă voi lăsa apoi adormit de fosnetul frunzelor … într-un somn … plin de vise.

Ploiesti, 05.06.2014