Suflet al pădurii … la minus infinit
Am ajuns la apa înghețată înotând în pulverul de zăpadă ce căzuse din plin în ajun. La fiecare pas, covorul de omăt lua preț de o secundă forma trupului meu, lăsând parcă inscripții de foc în mantia albă. Eram parcă pe un tărâm interzis și mă strecuram cu greu printre ramuri și mlădițe tinere ce se ițeau grămadă din zăpadă, înfipte precum niște tentacule în calea mea. Privirea îmi zbura în toate direcțiile - atent să înregistrez detalii cât de mici, iar urechiile-mi stăteau ciulite - căutând sunete cristaline în tumultul apei ce se rostogolea la picioarele mele. Eram un mic suflet al pădurii venit la adăpat, grăbit a-mi umple căușul palmelor cu limpezimea apei de izvor. Sorb cu nesaț, potolindu-mi setea și o amețeală plăcută îmi inundă trupul, îmbătându-mă. Privirea-mi rămâne ațintită înspre micile broboane ce stau încă lipite - într-un desen neștiut - între încrețiturile palmei. O pânză fină ca de păianjen, o multitudine de steluțe fragile, statui efemere ce reflectă măreț