Ecofotografie

Ap ăi sus-sus-sus la Maramu ’, adică tocmai acolo unde se agață harta în cui și la nici o aruncătură de băț de vecinii noștri ucrainieni, o vale răscolitor de frumoasă se conturează printre culmile împădurite. O vale întortocheată, mărginită când de culmi domoale, când de stâncării, o vale ce-și face loc printre zeci de picioare de munte ce se întretaie fără vreo direcție prea clară. Apa Vaserului și-a făcut cu greu loc într-un adevărat puzzle de coline și poieni, o cale ce-a ademenit de-a lungul vremii popor de pretutindeni. Pe la anul 1700 zică-se, coloniștii germani au pătruns primii în pădurile virgine de aici și au condus pe apa Vaserului primii bușteni, dând tonul viitoarelor exploatări forestiere. Plutăritul s-a întins netulburat de-a lungul veacurilor, însă progresul tehnic al secolului XX și-a lăsat și aici amprenta sa cu o minunată pagină de istorie. Pe la 1930, trăgând vagoanele încărcate cu lemne, și-a făcut apariția în Valea Vaserului prima locomotivă cu aburi. Pufăin

Nici mai mult si nici mai putin de 700 de ani neintrerupt … aurul a fost scos din maruntaiele Muntilor Tibles! 700 de ani neintrerupt … filoanele aurifere de aici au chemat oameni de pretutindeni pentru a face istoria acestor locuri. Au fost niscai neamuri germanice, iar mai apoi istoria spune ca in aceste locuri s-au pripasit ceva polonezi si slovaci. Imperiul Austro-Ungar a adus legea printre cautatorii de aur si aventurierii locului, punand bazele primelor exploatari aurifere. Pe vremea comunistilor forfota vaii s-a amplificat, iar celor de aici nu le ajungeau 3 schimburi si 7 zile din 7 pentru mineritul ce zica-se era desfasurat in regim intensiv in labirintul de galerii cladit in inima muntelui. Vremurile acelea sunt insa demult apuse … iar acum timpul sta cocotat undeva deasupra Vaii Baiutului si pare-se ca nu prea vrea sa pogoare prea curand pentru a reinvia o traditie acum uitata. Acum Baiutul e un amalgam de ziduri prabusite, mine dezafectate, utilaje abandonate si case

Ca să ajungi pe Moldoveanu, oricât ai fi de sportiv, din știința mea și din mos-străbuni cetire, e știut că tot îți trebuie cam 2 zile destul de pline și un efort   pe măsură.   Nu îți e la îndemână să dormi sub cerul liber și nici refugiile presărate ici-colo pe linia crestei nu iți aduc cine știe ce confort! Asa că pe lângă oboseala acumulată muncitorește, pe pantele ce te ridică până sus pe linia crestei, poti adăuga fără să greșești plusul de istoveală al kilogramelor din rucsacul cu cele de trebuință unui asemenea demers. Apă, mâncare, sac de dormit, un mic cort, cele de fotografiat, ceva de ploaie si haine pentru nopțile întotdeauna mai reci decât cele cu care ești obișnuit în oraș … așadar nici vorbă de parfumul unei ture ușoare spre cel mai înalt vârf al României. Însă cu mintea mereu în căutarea de noi posibilități și în dorința de comprimare a tuturor destinațiilor – insolite sau nu - pe durata un weekend, am căutat pe blogurile de munte informații actualizate despre

Cei de aici le zic „odăi”. Cel mai adesea eu le zic „sălașuri”. Și, vrând totuși să mă corectez, de fiecare dată stau bine să mă gândesc, până îmi vine în minte denumirea micilor adăposturi pe care le vezi răspândite pe colinele ce mărginesc așezările din Culoarul Rucăr-Bran.   Încropite din te-miri-ce, dar totuși bine înfipte pe pantele abrupte - acum pline de fân înflorit, odăile brănenilor îmi bucură mereu ochiul văzându-le înșirate oriunde e un cât de mic ochi de pășune, până sus în stâncărie. Dau mult farmec locului și întregesc peisajul de aici, dealtfel un imens caroiaj de garduri de bârne, poteci și drumuri de car, odăi și tot felul de alte adăposturi, pâlcuri de pădure și stâncării, izvoare și pâraie bine ascunse în vâlcele pline de urzici și frunze de brusture. Ia-ți inima în dinți și pornește de cu zori să străbați acest tărâm desprins parcă dintr-un alt veac și vei avea timp berechet să guști câte puțin din farmecele ce te așteaptă la