Îmbătați-vă cu miresme divine!

Cei de aici le zic „odăi”. Cel mai adesea eu le zic „sălașuri”. Și, vrând totuși să mă corectez, de fiecare dată stau bine să mă gândesc, până îmi vine în minte denumirea micilor adăposturi pe care le vezi răspândite pe colinele ce mărginesc așezările din Culoarul Rucăr-Bran.  

Încropite din te-miri-ce, dar totuși bine înfipte pe pantele abrupte - acum pline de fân înflorit, odăile brănenilor îmi bucură mereu ochiul văzându-le înșirate oriunde e un cât de mic ochi de pășune, până sus în stâncărie. Dau mult farmec locului și întregesc peisajul de aici, dealtfel un imens caroiaj de garduri de bârne, poteci și drumuri de car, odăi și tot felul de alte adăposturi, pâlcuri de pădure și stâncării, izvoare și pâraie bine ascunse în vâlcele pline de urzici și frunze de brusture.

Ia-ți inima în dinți și pornește de cu zori să străbați acest tărâm desprins parcă dintr-un alt veac și vei avea timp berechet să guști câte puțin din farmecele ce te așteaptă la mai tot pasul! Vei culege boabe de rouă trecând prin poieni neumblate, te vei încurca printre firele subțiri ale pânzelor țesute peste noapte de păienjeni mititei. Vei zdrobi fără de voie tulpini crude de bulbuci de munte, păpădii, pălăria cucului, luceferi, margarete, limba cucului sau alte zeci de soiuri de plante ce mărginesc potecile. Te vei pierde în aburul înălțat de pe poieni de căldura primelor raze de soare și vei rătăci fermecat de toate ce le vei afla în jur.

 

 

Miresme fel de fel te pândesc la tot pasul învăluindu-te și nu vei rata ocazia de a te prăbuși în visare, ascuns cu totul în iarba înaltă, cu privirea înfiptă în albastrul cerului, atent poate doar la cursa norilor alburii ce se îngrămădesc departe către creste. Vei inspira întregul buchet al parfumurilor din jurul tău și, aproape îmbătat de acesta, vei observa curând și micile viețuitoare ce-și au casă lângă tine, în fânul înflorit. Cărăbuși leneși și mii de albine într-o bâzâială continuă - neostenite în cursa lor de agoniseală, fluturi multicolori - într-un dans magic pe poteci trasate întâmplător de câteva raze răzlețe ce coboară din cetinele ce se înalță nu departe de locul odihnei tale.

Tresari când simți o furnică cățărându-se încet pe piciorul tău și ieși din adâncul visurilor ce fără voie te-au cuprins. Liniștea e spartă apoi de clinchetul vesel al tălăngilor, așa că te ridici căutând grabnic repere împrejur. Pe undeva pe dealul de vis-a-vis, două vaci rumegă leneș la umbra unui pom, bătând din când în când aerul cu cozile lor. Lângă ele un vițel neastâmpărat aleargă de colo-colo, bucuros poate de câteva clipe de libertate deplină. Jos în vale satul cu aceleași case aliniate, acareturi și acoperișuri roșii. Ridici privirea spre crestele ce închid nu departe zarea și o chemare lăuntrică își face loc,  îndemnându-te să pornești mai departe în explorare.

Urmezi poteca ce-și face loc printre miile de flori, iar pasul măsurat te conduce printre poieni și garduri frânte, tot mai aproape de pădurile de cetini ce stau parcă lipite de arcul crestelor. Ai vreme pentru popasuri oricâte, așa că pe o coastă de deal, chiar lângă poteca ce-o urmezi conștiincios, dai binețe și intri în vorbă cu unul din localnicii ajunși încă de cu zori la strânsul fânului. Văzând azi un pic, aflând mâine încă un pic, punând cap la cap toate discuțiile, afli fără să vrei care sunt rosturile fânului – în fond miezul activităților celor de aici. Cum trebuie îngrășat locul iarna, cum se împrăștie bălegarul pe poiană, când e timpul de prima coasă, cum se usucă fânul și cum trebuie întors și strâns de câteva ori, înainte ca vreo ploaie de vară să-l umezească cumva, cum se ajută vecinii între ei așa încât să răzbească cu toate muncile. 

 Lași munții de fân uscat să se nască din truda cu mic și mare a localnicilor, lași odăile și pășunile cu mii de flori și neasemuite miresme și te afunzi în pădure. Orizontul e acum închis de umbra deasă, așa că-ți rumegi liniștit gândurile, scăpându-le puțin în cele ce-ai văzut până aici, puțin în cele ce-ai lăsat acasă, puțin la cele ce vor fi. E deja aproape prânz, iar căldura zilei a amuțit cântecele ce-ți țin de obicei companie dintre ramuri. Pasul tău răsună ca un ticăit, iar liniștea din jur e când și când întreruptă doar de foșnetul iscat de vreo pală de vânt. Ești departe de forfota istovitoare a orașului, departe de betoane, mașini și parcă ai vrea să poți opri timpul în loc. Brazii falnici și vânjoși îți vor fi casă, iar pârâul ce parcă se aude în vale îți va ostoi foamea și setea, dându-ți vigoare! 

 Fără chiar să bagi de seamă, umbra pădurii se transformă în mici luminișuri, ca mai apoi să lase loc unor largi poieni. Grăbești pasul, dornic să atingi în sfârșit muchia la care-ai râvnit încă de cu zori. De aici în colo orizontul e altul, căci ai ajuns într-un loc în care culmile domoale se schimbă în unghiuri ascuțite, iar stâncile albe mușcă parcă din albastrul cerului. Aproape ai ajuns! Încă un pas și ... ești dincolo!