Jocuri în alb ... sau cum poate fi oricând susul în jos și josul în sus

Din Brașov, mai că-l atingi! Iar dacă-ți arde de detalii, în zilele senine, nu ai cum să nu bagi de seamă stâncile din vârf. Sunt îngrămădite alandala și întotdeauna bine profilate pe albastrul cerului. 

Din Ploiești e mai greu! Dar dacă-i o zi cât de cât senină, și dacă îți urci privirea în sus pe Valea Teleajenului - mult deasupra dealurilor molcome înțesate de livezi și pâlcuri de pădure - în ultimul plan găsești întotdeauna același reper emblematic. E binecunoscutul Munte Ciucaș!

Fie vară, fie iarnă, atunci când dorești o depărtare de cotidian și o scufundare în măreția peisajului alpin, aici găsești locurile ideale unei hălăduieli de-o zi. Fără prea mari pregătiri și fără eforturi aiurea, în Ciucaș ai ocazia să-ți primești rapid porția de aventură, frumos și spectaculos.

Cum iarna aceasta am cam tânjit după zăpadă, primii fulgi n-aveau cum să ne piardă și pe dat’ ne-am îndemnat la o mică haiducie prin coclaurile bine cunoscute. Ciucașul nu s-a lăsat nici el mai prejos și ne-a primit în adevărate haine de sărbătoare.

 

Mai întâi mai timid, dar pe măsură ce ne apropiam de zona alpină, un alb lăptos s-a lăsat de pe nu știu unde, învăluindu-ne complet – mai întreaga zi. Totul s-a transformat, împrejurul a căpătat o alte dimensiuni, iar locurile poate prea familiare și-au arătat o cu totul altă față. Veșmântul alb și valurile dense de ceață ne-au furat mai toate umbrele, nelăsând loc niciunui contrast. Totul era în tonuri de alb, un alb la care adeseori susul era în jos și josul putea fi oricând în sus, un alb ce ne-a încurcat adeseori urmele, un alb întrerupt din loc în loc numai de ciucurii de gheață ce îmbrăcau ca într-o mantie dantelată stâncile cu profile abia ițite.

La fiecare pas căutam în jur repere, iar privirile ni se agățau de orice formă descoperită, zăbovind atent pe detaliile ce stăteau ascunse în aceleași, parcă prea eterne, tonuri alburii. 

Urmăream profilele, găseam noi sensuri, modele la care imaginația noastră o lua adeseori razna. Intrasem fără voia noastră într-un fel de joc, un joc în care eram pioni pe o imensă tablă albă, un joc aproape labirintic, un joc la care fiecare pas era o nouă aruncare de zar. Mutam timid dintr-o căsuță în alta, savurând totuși plăcerea jocului și bucuroși de propriile descoperiri. În acest mic imperiu alb, timpul și spațiul parcă se dilataseră, lăsându-ne să zburdăm îmbătați de senzații, într-un niciunde și nicicând a cărui dimensiune nu o puteam afla defel. Bucuria era însă deplină! 

Acum sunt acasă, la Ploiești. Nu este nici weekend, nu este nici munte, nu e nici pic de zăpadă. Sunt într-una din diminețile fără număr despre care nu am mai nimic de spus. Același ritm, aceiași pași grăbiți, același dans matinal pe care involuntar îl adopți, sperând încrezător la o nouă altfel de zi. Mi-s gândurile aiurea și încerc să mă adun cumva. Privesc atent prin geamul încă înghețat, căutând undeva pe deasupra dealurilor, impozantele siluete de la marginea zării. Un tumult lăuntric îmi năvălește în întreg corpul și pe dată capăt mai multă încredere: Ciucașul și Bucegii se ghicesc undeva în negurile dimineții, așteptându-ne pregătiți de noi drumeții.